Cum ”a vinit” Monica Columbeanu să se facă industriaşă

Că toată lumea se vrea designer, deja nu mai este nimic nou. Mai deunăzi, chiar şi fosta doamnă Vârciu, acum Pestriţu, Adelina, îi spunea lui Cristi Brancu că ”trăieşte din modelling (cum sa nu..) şi, când n-o mai merge, se face designer”.  În primul rând aceasta este o insultă fără limită la adresa designerilor care, măi fată, au şcoală. În al doilea rând, ca s-o citez pe răposata mea bunică, ” Dacă toată musca ar face miere, ar fi şi la curul căţelei”.
Iată cum aflu astăzi, cu stupoare, dintr-un e-mail cu titlul bine ticluit, că Monica Columbeanu revine în ţară (păi nu ştiam că e plecată!) pentru a-şi deschide fabrica. Deja mă gândeam: locuri de muncă pe timp criză. Iată că modela devine industriaşă şi îşi spală astfel toate păcatele de fetiţă bogată şi plicticoasă. Cu ochii căscaţi citesc mai departe ”...de talente”. Vai! Balonul de admiraţie s-a spart. Adică fabrică talente? Pai la ce ne trebuie? Sunt atâţia talentaţi: pe Dorobanţi, prin Centrul Vechi, în trafic... Să scuipi fără să dai pe tine, să înjuri fără să roşeşti, să fii prost fără să îţi pese, toate astea necesită talent. Fără şcoală, deci fără bani.

Stupoarea creşte ca o molimă când, puţin mai jos, văd afişat ”colectivul profesorilor invitaţi” să modeleze talente:  ” Irinel Columbeanu (aici e de înţeles), Bianca Dragusanu, Adelina Pestritu impreuna cu Liviu Varciu, Ramona Gabor, Ilinca Vandici si multi altii”.

Cu alte cuvinte: ”bătrânul păcălit de vulpe”, ”familia imorală”, ”sora cea urâtă” şi ”schiloada cu paranteze” (asta au spus-o prietenii ei), vin să dea lecţii.

Ca marea lansare să aibă şi credibilitate, întreprinzătoarea Monica implică şi un ONG cu profil medical, ”ai cărui reprezentanţi vor fi prezenţi la eveniment”, just for fun probabil, pentru că scopul vizitei este neprecizat.

Povestea s-ar putea încheia brusc aici, la fel cum a început, dacă mai târziu, în noapte un alt e-mail nu ar fi înnodat firul Ariadnei:

”Monica Columbeanu a vinit in tara pentru a lansa propria fabrica de talente!”

Mai departe nu mai contează.

Povestea românului care l-a cusut pe Michael Jackson punct cu punct

În România, la Focşani, există un tânăr care marchează, în felul său, un an de la moartea „Regelui Pop”. Nu este un fan înrăit, spune el, dar, împreună cu soţia şi fetiţa lor, care a trecut în clasa a treia, a străbătut sute de kilometri, într-o maşină închiriată, pe drumul dintre Moldova şi Capitală. În portbagaj, învelit meticulos, stătea aşezat cu mare grijă ceva ce părea a fi un tablou. „Pe mine dacă mă udă nu-i nicio problemă. El e important”, spune, cu mulţumirea omului împlinit, tânărul cu zâmbet larg, chip luminos şi voce blândă care susţine că este primul om din lume ce s-a încumetat să realizeze un goblen de mari dimensiuni cu Michael Jackson.
Să nu-l fi văzut pe vrâncean şi să fi rămas doar cu informaţia că un om, un bărbat, a făcut un goblen cu megastarul în plină evoluţie scenică, trebuie să fi gândit fie că nu e în toate minţile, fie că altă treabă nu are.  Însă, omul nostru are toate minţile – dovadă discuţia purtată – şi un serviciu, ce-i drept unul prost remunerat, de profesor, şi l-a cusut pe Regele Pop de unul singur, punct cu punct, timp de 11 luni.


O sclipire de speranţă

Spune că nu este un fan înrăit al lui Michael şi că ideea de a face un goblen cu imaginea lui i-a venit fiind inspirat de o vecină care se ocupa cu aşa ceva, dar la scară mult mai mică, dar şi din dorinţa de a realiza ceva „nemaifăcut”.  „A fost o sclipire şi o chestie de ambiţie. Într-o zi, pe 27 sau 28 iunie, nu mai ştiu exact, mă gândeam ce aş putea face ca să adun mulţi bani care să ne asigure un trai decent, şi, pac!, mi-a venit ideea cu goblenul cu Michael Jackson”, îşi aminteşte focşăneanul P.T., convins că un lucru ca acesta nu s-a mai făcut nicăieri în lume.


O lună a lucrat numai pe computer, unde a unit puncte şi le-a conferit simboluri numai de el ştiute, astfel ca fiecare pagină din cele trei dosare stufoase să se materializeze, peste aproape 11 luni, în singurul şi cel mai mare goblen din lume care îl înfăţişează pe Michael Jackson.
 

„Dacă greşeam schiţele şi îmi ieşeau strâmbe ori gura, ori ochii, renunţam. Nu avea rost să continui”, explică moldoveanul.

Despre „coţul din stânga sus” al pânzei, de unde şi-a demarat lucrarea, spune că îl va urmări mult timp. Şi-a început „pictura” din ac cu figura megastarului, iar, după primele 2000 de puncte, a văzut că pe bucata de pânză, care părea la fel de întinsă ca un deşert, se înfiripa timidă doar o linie neagră şi subţire. Atunci a fost momentul când a vrut să renunţe şi despre care nu a vorbit până în urmă cu două zile. Îi era teamă că ar putea să ajungă să îi dea dreptate vecinei experte în goblenuri care, când l-a auzit ce vrea să facă, i-a spus sec: „Numai un om nebun se apucă de aşa ceva”.

CÂT CERE ROMÂNUL NOSTRU PENTRU GOBLENUL CU MICHAEL JACKSON, CINE SE AŞTEAPTĂ SĂ ÎL CUMPERE ŞI, MAI ALES, CÂŢI BANI VREA PE EL, SCRIE AICI.

De ce plâng actorii

Furtunoasă a fost noaptea de sâmbătă în Bucureşti. Duminică, deşi norii anunţau manifestări similare, furtuna s-a petrecut numai pe scena Teatrului Naţional. Se juca din nou Caragiale, inepuizabilul, proaspătul şi dulce-amarul Caragiale cu a lui "O noapte furtunoasă".
Perenitatea piesei care a avut premiera acum aproape opt ani, în octombrie 2002, ar fi putut limita interesul potenţialilor spectatori la elevii de liceu şi studenţii aflaţi în vârtejul examenelor, sau la pensionarii nostalgici. "Şi, totuşi, lumea vine la teatru", constata cu ochi mari şi apreciativi cineva din public, pe măsură ce locurile se ocupau, unul câte unul, până la refuz.

Să-l joci pe Caragiale cu sala plină şi să smulgi în repetate rânduri ropote de aplauze trebuie să fii cu adevărat maestru, să reinventezi clasicul, să-l faci să pară ca prima oară. Ce au văzut spectatorii duminică seară, pe scena TNB?

O mână de actori dedicaţi trup şi suflet unei cauze sfinte lor, aceea a teatrului de calitate. Au văzut sudoare pe frunţi, priviri complice, gesturi subtile de colegialitate, căzături spectaculoase, acrobaţii, un joc şi o joacă laolaltă. Au văzut-o pe Medeea Marinescu ambetată şi nurlie, au compătimit-o pe infidela Veta, interpretată de Irina Movilă, au ţinut mai mult la onoarea de „familist” a lui Chiriac (Mihai Călin) şi mai puţin la cea a lui Jupân Dumitrache, în al cărui mondir a intrat Mircea Rusu.
Au mai văzut că să faci teatru nu înseamnă doar să memorezi şi să reciţi frumos, ci şi să ai o condiţie fizică bună - Spiridon (Rodica Ionescu) executa cu nonşalanţă mişcările unui militar de carieră cu ore de instrucţie la activ, iar junele Rică Venturiano (Dan Puric) escalada schele şi ferestre cu agilitatea unei feline şi graţia unui clown - dar şi prezenţă de spirit pentru a face faţă neprevăzutului de pe scenă.

Teatrul Naţional îmbătrâneşte, iar ce-l mai ţine în viaţă este prestaţia actorilor şi entuziastul publicului care nu bagă banii în celălalt buzunar, ca Jupân Dumitrache, şi continuă să vină, să se bucure şi să aplaude în picioare minute în şir. Şi, totuşi, de ce plâng actorii?

Divulgate de reflectoare, lacrimile din colţul ochilor actorilor „Nopţii furtunoase” au fost mărturia clară a faptului că măsura fericirii lor se cântăreşte în aprecierea publicului care a ştiut să o arate pe deplin duminică seară.  „ A fost cea mai frumoasă seară de până acum”, i-a şoptit Mihai Călin colegului Orodel Olaru (Nae Ipingescu), la a treia ieşire la rampă.

Actorii plâng de fericire.